În biroul nostru se simţea aroma cafelei. Mă aşezasem în faţa calculatorului, când a sunat telefonul… citesc pe ecran: Aniela. Nu am mai vorbit cu ea de cel puţin un an, când am văzut-o împreună cu fetiţa.
- Da, Aniela, ce faci?!
- Doamna Roxana, aş vrea să stau de vorbă cu dumneavoastră, se poate?! Glasul era gâtuit de emoţie, aproape de a izbucni în lacrimi. Nu am mai întrebat nimic, m-am uitat la ceas şi i-am spus să vină la birou, la ora 11. O cunosc de mult pe Aniela, de pe vremea cînd era studentă la medicină şi avea o relaţie cu un coleg grec, cu care s-a şi căsătorit. După ce au terminat facultatea, el a plecat în Grecia, să facă anul de stagiu obligatoriu şi armata, iar ea a rămas în ţară şi a născut fetiţa, în timpul primului ei an de rezidenţiat. Cu gândul la povestea lor, am întâmpinat-o zâmbind şi am îmbrăţişat-o.
- Ce s-a întâmplat?! Am întrebat cu un ton neutru, pentru a nu-i accentua starea emoţională. O aşteptam să se adune. A început să îmi explice care era problema: relaţia cu mama ei, devenise foarte complicată, după naşterea fetiţei. La sfârşitul concediului de maternitate a fost nevoită să o roage pe mamă să stea cu copilul, când s-a întors la serviciu. Mama ei, medic de familie care ieşise de curând la pensie, părea să fie încântată de rolul de bunică şi foarte competentă în creşterea unui bebeluş.
- Aniela, voi staţi împreună? Am întrebat, pentru că de aici pornesc multe nemulţumiri în convieţuirea a două familii.
- Da, de când m-am întors la serviciu, am eliberat garsoniera în care stăteam cu chirie şi am venit în casa mamei, pentru a ne fi mai uşor băneşte, dar şi cu îngrijirea fetiţei, pentru că a trebuit să fac un număr minim de gărzi. La început a fost entuziasmul ei de bunică şi l-am înţeles, apoi au apărut iniţiativele ei de program pe care mi le impunea, au început reproşurile legate de îngrijirea copilului şi de situaţia noastră financiară precară (pe care este nevoită s-o suplinească ea), acestea toate devenind şi subiecte de discuţii cu rudele şi prietenii ei. În câteva luni, ea s-a transformat într-o ”şefă” autoritară a casei, a mea şi a fetiţei mele. Tensiunea a devenit greu de suportat, fetiţa o percepe în felul ei şi se agaţă de mine atunci când plec, lucru care alimentează noi reproşuri adresate mie, că aş manipula emoţional copilul. Ce pot să fac, în această situaţie? Aş vrea să îi explicaţi dumneavoastră că eu îi sunt recunoscătoare pentru ajutorul la creşterea fetiţei în perioada asta, când eu câştig foarte puţin, dar soţul meu nu are încă un job în Grecia şi am depus aplicaţii amândoi pentru Suedia şi pentru Franţa, acum aşteptăm răspunsul.
- Am înţeles. Tu ai vrea să faci o înţelegere cu mama ta, în care să stabiliţi în mod raţional, care sunt responsabilităţile tale şi ale ei, ca doi parteneri în acest demers al îngrijirii şi educării copilului în familie. De asemenea ar fi nevoie şi de un angajament al fiecăreia în parte, pentru a vă respecta una pe cealaltă şi a vă vedea fiecare de rostul ei în viaţa fetiţei.
- Pe mine mă depăşeşte situaţia, poate nu sunt obiectivă, dar oricum trebuie să ne lămurim omeneşte. Numai că ea nu vine într-un birou de mediator, pentru că astfel ar accepta că are o problemă şi din orgoliu nu recunoaşte.
- Nu este obligatoriu să vină ea aici, la birou, aş putea să mă întâlnesc acasă la ea, unde bănuiesc că se simte cel mai bine, la o oră când tu eşti plecată la spital. Trebuie însă să completezi o solicitare tipizată, conform căreia eu pot să fac toate diligenţele acestea, necesare serviciului de soluţionare a conflictului între tine şi mama ta.
Am stabilit telefonic o întâlnire cu mama Anielei, după ce i-am trimis invitaţia oficială la mediere şi chiar ea a hotărât că este mai bine să ne întâlnim la domiciliul acesteia. La ora fixată, doamna m-a aşteptat pe treptele casei. Fetiţa dormea. I-am explicat că discuţiile sunt absolut confidenţiale şi i-am pus aceleaşi întrebări ca şi fiicei ei, pentru că lucrurile se clarifică atunci când le priveşti din două unghiuri de vedere.
Mama Anielei a început să descrie situaţia, pornind de la convingerea că fără ajutorul ei, părinţii copilului nu s-ar fi descurcat financiar, la nivelul de confort pe care-l oferă ea. La întrebarea mea: ”de ce spuneţi asta?”, ea a continuat să analizeze pragmatic toate eforturile pe care le face ea pentru ca fetiţa să mănânce sănătos, să aibă tot ce-i trebuie pentru a creşte armonios.
- Cu tot respectul, armonia despre care vorbiţi are şi o componentă emoţională, care se dezvoltă o dată cu cea cognitivă. Ştiţi, cu siguranţă, că un copil are de suferit când aude mereu vocile celor dragi, pe un ton ridicat, de reproş, cu încărcătura nervoasă ce însoţeşte asfel de situaţii. Ori devine anxios, ori devine foarte nervos sau dimpotrivă, foarte timid. Toate acestea sunt reacţii de apărare a copiilor împotriva tensiunilor din familie, care provoacă efecte în timp, fără a mai putea fi compensate în alte etape ale vieţii.
- Da, ştiu dar nu sunt eu vinovată pentru tot ce nu merge în familie. Eu dau şi ei se folosesc de generozitatea mea. Ei doar cheltuiesc şi îşi fac planuri de plecare în străinătate. Foarte bine, să plece, dar fata să mi-o lase mie, nu să o ţină pe la creşă, în nu ştiu ce ţară. Le-o dau, când fetiţa va mai creşte.
Masca de om sociabil căzuse, în locul zâmbetului de la începutul convorbirii noastre apăruse un chip încruntat, conturat de gândurile acuzatoare, la adresa părinţilor nepoatei ei.
- Dar nu discutăm despre vinovaţi, nu suntem la tribunal ca sa avem ”pârâţi” şi ”reclamanţi”, eu văd o bunică care are cele mai bune intenţii faţă de educaţia nepoatei ei, pe de o parte şi de cealaltă parte, văd doi părinţi tineri, care stau despărţiţi, unul într-o ţară şi altul în altă ţară şi au nevoie mai întâi să fie împreună ca să poată să se ocupe de viaţa lor, de cariera lor şi de copilul lor. Ceea ce vă uneşte acum este iubirea sinceră faţă de fetiţă, căreia îi doriţi binele şi unii şi alţii. Sunteţi de acord?
- Da, dar nu cum vor ei! Se vedea că este o persoană care vrea ca lucrurile să se desfăşoare întocmai cum le stabileşte ea. Dar ea nu putea să hotărască în locul părinţilor copilului.
- Pentru a ajunge la o înţelegere şi deci la un acord de mediere, care să cuprindă toate aspectele creşterii şi educaţiei fetiţei, la care vă angajaţi toţi trei, va trebui să vă întâlniţi la o şedinţă de mediere, în cursul căreia vă voi ajuta să negociaţi şi să stabiliţi împreună principiile şi regulile pe care trebuie să le respectaţi, pentru ca atmosfera în care se dezvoltă copilul să fie cea de respect şi cooperare, nu de competiţie între părinţi şi bunici.
A fost prezent la mediere şi tatăl copilului, care a venit special şi asta a detensionat mult crisparea de la început, astfel că am putut orienta discuţia spre ceea ce pot realiza ei toţi împreună şi spre principiul că doar într-un climat de apreciere şi prietenie fetiţa va creşte cu încredere în sine şi în familia ei.
